Trecuseră vreo două săptămîni, era deja mult mai cald, zilele mai lungi, soarele mai fierbinte, se apropia vacanța și domina un gînd de mare albastră… – Alo! Buna , Daria ce faci?

– Bună, Irina! Da mai nimic, nimic important.

– Mmmm… bine! Ce zici dacă ne vedem azi? Trebuie să discutăm ceva…

– Hmmm… ceva?! S-a întîmplat ceva?!

– Nuuu şi daaa… trebuie să ne vedem. Deci?

– Ok. Unde? Cînd?

– Poate vii la mine atunci cînd poţi 🙂

– S-a făcut!

Şi iar se vor vedea fetele… 🙂 Dar ce- i cu băiatul cela că doar nu credeţi că a dispărut sau am uitat de el. 😀

Între timp, eroul nostru se ţine de aventuri. În două săptămîni a ieşit cu vreo trei fete, plus una era considerată aşa mai serios. Cel puţin aşa zicea el şi aşa credea ea…

Blonde, brunete, roşcate… nu era mare diferenţă, important să fie drăguţe şi să fie bine – îmbrăcate. Lui îi plăcea distracţia, plus mai era şi aşa mai instabil, prea mult timp cu o fată la el suna a plictiseala.

Se iubeşte mult pe sine uneori chiar exagerează. Se uită în oglindă şi îşi zice cît de bine arată şi că fetele numai unul ca el şi vor. Mdaaa, încrezut în sine… dar poate şi că avea cu ce.

Înalt, vreun 1,80, brunet cu ochi ciocolatii, cu gropiţe în obrăjori şi buze accentuate. Cu frizură bine aranjată şi îmbrăcat potrivit celor mai noi tendinţe. Nici nu era de mirare că fetele singure cădeau în plasă.

De mai bine de un an lucra la o companie internaţională, aceasta după ce a absolvit facultatea de relaţii internaţionale.

Vorbăreţ şi şmecher şi ambiţios, ce- şi doreşte- obţine.

Extraordinar, zise Daria. Chiar aşa?!

Doar atît zise Daria, zîmbind larg.

Irina tocmai o anunţase că Andrei al ei a cerut-o ieri-  seară de soţie şi că foarte curînd fac nuntă.

Şi da… ambele erau fericite. Irina, în genere, radia şi deja îşi croia în gînd rochia de mireasă.

Şi da, zise Irina, mai e ceva şi zîmbi uşor.

Ce?!, zise Daria în grabă.

Tu vei fi domnişoara mea de onoare, şi îi făcu din ochi.

Eu?! mirată întrebă Daria.

Desigur, tu, prietena mea din copilărie. Sper că nu refuzi. Nu?!

Desigur, nu. Dar cine e cavalerul?

Aaaa… e prietenul lui Andrei, dar tu nu îl ştii imi pare că, de cîte ori ieşeam el era ocupat. Iată poate… ceva… zise ea şi zîmbi. Se înţeleseseră din priviri, ambele se gîndiră că poate Daria va găsi, în sfîrşit, pe cineva.

De fapt, auzisem că are o prietenă, se pare, nu ştiu sigur… spune Irina nesigură.

La care, Daria… lasă, nu asta e important,  important e că voi vă căsătoriţi şi totul trebuie să iasă bine, restul rezolvăm, vii tu şi la mine la nuntă! 

Şi au rîs în hohote ţinîndu- se strîns de mîini de emoţie şi cu gînduri care zburau departe, undeva peste vreo lună într-o zi fierbinte de vară…

P.S. Ştiu că a  trecut mult timp de la ultima parte postată, dar din lipsă de timp a dispărut şi inspiraţia şi respectiv…. Dar, promit că următoarea parte vine cît de curînd! 😉