O zi de primăvară devreme… Ea… pășea ușor pe bulevard. Vîntul se juca în părul ei. Rozul palid din obraji o făceau atît de frunoasă. Cu zîmbet discret și îngîndurată își continua drumul spre locul  unde avea stabilită întîlnirea.

El… mergea vesel din celălalt capăt al bulevardului, cu pași grăbiți și gîndea ce să mai întreprindă că se plictisește de la o vreme… și… nu ar strica niște aventuri….

Soarele lucea încă puternic, iar în curînd venea amurgul. Vîntul primăvăratic adia ușor, iar păsărelele dădeau tonuri vesele. Zgomotul orașului nu înceta nici măcar pentru o clipă…

Mergea fiecare în drumul lui ca la un moment dat drumurile lor să se intersecteze…

Pe cer se vedeau cîte semn de amurg, o culoare roşiatică, cîteva raze pierdute, un soare care parcă încet încet cobora şi o draperie cenuşie care uşor-uşor acoperea oraşul…

Ea grăbi pasul…

El…la cîţiva metri o vede şi îi sclipiră ochii „bunicică! singurică?!” se gîndi el.

El se făcu că merge grăbit şi aşa în graba în care era se atinge de ea agresiv, ca şi cum întîmplător, din mers, s-ar fi lovit de ea, fără să îşi dea seama şi fără să vrea…era una din tacticile lui care de fiecare dată dădea rezultate…

În aceeaşi clipă mergelele roşii din brăţara de pe mîna dreaptă a fetei se împrăştiară pe asfaltul plumburiu…

Ea ridică nervoasă privirea spre el…obrajii i se făcură mai roşii… buzele se încruntară: Mai uitaţi-vă pe unde mergeţi, zise ea indignată, ochii fugărindu-i -se după mărgele împrăştiate şi înţelegînd  că era în zadar să alerge pentru a le aduna, brăţara ei preferată era distrusă…

Păi, şi dumneavoastră domnişoară, uitaţi-vă pe unde mergeţi!, zise el grăbit.

Ha, cum vă permiteţi? Şi poate ai vreo idee cum îmi refac brăţara?, replică ea.

Hmmm… deci  trecem deja la „tu”?!, zîmbi el ironic.

Tu zi de brăţară sau nici scuze, nimic?!

El zîmbi la fel de ironic şi zise „Îmi dai numărul tău de telefon şi peste cîteva zile ne vedem şi îţi întorc brăţara”.

Aha… şi ce mai vrei?! Şi de ce te-aş crede?

Pentru că îţi doreşti brăţara, iar eu nu vreau să rămîn vinovat… zise el în accentuat privind-o direct. Deci, ce zici?!

Dă-mi tu numărul şi eu te voi suna?!

Nu, nu, nu…tu nu o vei face, ştiu şi plus că e de datoria mea!

Nu era în stilul ei să dea numere de telefoane cui cade şi nici să vorbească cu toţi trecătorii, dar brăţara… deşi nu credea că i-o va întoarce, plus că aceasta era una specială!

Şi deci?! insistă el.

„Bine, o fac numai pentru brăţară şi pentru că trebuie să îţi răscumperi vina ca să nu mai dai şi peste alţi oameni şi să îţi fie de învăţătură!”, spuse ea în grabă şi puţin nervoasă.

„Dacă zici, aşa să fie!” spune el şi rîde uşor, enervînd-o parcă şi mai tare.

Apoi ea îi zise numărul, el în schimb nu a vrut să-l dea „Îl vei afla cînd te voi suna”.

„Cît de arogant poţi fi!”, zise ea şi se întoarse şi plecă mai departe.

El o privi îndelung în urmă şi zîmbi larg şi realiză că scenariul a mers şi de data asta şi că se poate de văzut mai departe poate iese ceva bun, deşi…

„Îngîmfată”, îşi zise el, „dar mai vedem noi pînă la urmă ” şi zîmbi cu un aer fiind profund încrezut în sine.

Ea mergea mai departe spre o cafenea unde urma să se vadă cu prietena ei…

„Ce dobitoc”, gîndi ea. „Şi precis că nu se va ţine de cuvînt…”

To be continued! 😉