Am scris zilele trecute despre o poveste pe care am primit-o drept replică,  sau cel puțin așa o consider eu, la „Povestea celor 2 prieteni: o fată și un băiat”. Am spus că voi încerca să obțin permisiunea de a o publica, dar nu am promis. Totuși, s-a ajuns la o decizie. Un răspuns pozitiv!

Vă prezint o poveste, una frumoasă, una inspirată din realitate ca și toate poveștile, de altfel. Povestea e semnată de Autor, o persoană care cucerește prin stilul său de a scrie. Vă doresc lectură plăcută și….aștept comentarii pentru această poveste,  comentarii care să compare ambele povești sau comentarii care să reflecte în continuare tema prieteniei între fete și băieți! 😉

ISTORIA UNUI ÎNCEPUT FĂRĂ ÎNCEPUT ŞI A UNUI SFÂRŞIT FĂRĂ SFÂRŞIT

 „Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei.” („Maitreyi” de Mircea Eliade)

 Cu „a fost odată” (indicându-se momentul) se încep marea majoritate a istorisirilor unor evenimente, acţiuni, dar nu acesta e începutul pentru ceea ce urmează să povestesc, căci totul se petrece acum, iar dacă se fac referiri la evenimente care s-au consumat nu înseamnă că ele fac parte din trecut, căci drept parte a trecutului pot fi catalogate doar acele întâmplări şi acţiuni care au un sfârşit, însă nu e cazul.

Nu-i ficţiune şi n-a fost odată, căci e şi ziua de azi parte componentă a istoriei unui început fără început şi a unui sfârşit fără sfârşit.

Nu-i piesă de teatru, chiar dacă există doi actori în rolurile principale (o fată şi un băiat) şi o scenă (restul lumii materiale şi nemateriale).

E realitate.

Mă voi strădui ca istoria să fie amplă, fapt care va determina prezentarea unor amănunte din trecut.

Istoria nu are început-început şi nici sfârşit-sfârşit, dar pentru a o plasa într-un anumit interval de timp voi alege perioada cuprinsă între minus infinit şi plus infinit (toată viaţa-i matematică). Nu se cunoaşte cu certitudine ziua în care pentru prima dată s-au întâlnit ochii acestor două fiinţe, dar poate că a fost ziua în care el a intrat în clasa a V-a, iar ea, deşi a făcut-o accidental, a păşit pentru prima dată pragul şcolii în calitate de elevă. Dacă acesta e momentul zero al întâlnirii lor, atunci începutul poate fi atribuit toamnei din anul în care lumea întreagă a intrat într-un nou mileniu.

Din acel moment a fost necesar să se scurgă un deceniu pentru ca băiatul şi fata să se (re)întâlnească, să crească, dar aceasta nu înseamnă că până atunci nu s-au văzut, însă circumstanţele s-au aşezat în aşa fel încât se vedeau foarte rar. Totuşi, aceşti zece ani care s-au scurs nu au alungat din ochii şi memoria băiatului acea bancă în care dânsa a făcut primii paşi pe consacratul „tărâm al cunoştinţelor”. Dacă l-ai/l-aş întreba unde era poziţionată banca, atunci ţi-ar spune cu lux de amănunte. Aparent nu e mare treabă să reţii asemenea lucru, dar în memoria noastră pe termen lung rămân doar acele momente care ne marchează şi nu contează timpul care a trecut din clipa aceea.

Băiatul era un „fugar”, căci întâi îşi părăsise localitatea de baştină pentru ca să studieze în Capitală, apoi din aceleaşi considerente „fugise” şi din ţară.

La sfârşitul primului deceniu al noului mileniu, atunci când distanţa putea fi uşor „străbătută” cu ajutorul reţelelor de socializare, au început să converseze mai intens. În vacanţe se întâlneau periodic şi discutau diverse subiecte. Relaţia dintre ei uşor o putem cataloga drept una de amiciţie, căci în perioada respectivă inima ei îşi alesese pe cineva, iar băiatul nostru o vedea decât în calitate de amică şi din acest punct de vedere nu exista niciun impediment.

Conversaţiile dintre ei deveneau din ce în ce mai frecvente, astfel, volens nolens ea devenise parte integrantă din viaţa lui. S-a ajuns la acea etapă în care nu era zi fără ca să-şi trimită cel puţin un mesaj. Se susţineau reciproc, atunci când trebuiau să facă faţă unor evenimente importante din viaţa lor şi îşi împărtăşeau bucuriile, dar şi insuccesele.

Băiatul a revenit în ţară şi acum avea posibilitatea să se întâlnească cu ea mai des, dar aceste revederi pentru el nu mai erau ca cele anterioare, căci discuţiile pe care le-au avut, deşi pe alocuri nesemnificative din punct de vedere al subiectelor abordate, totuşi l-au făcut să înţeleagă că nu o mai poate privi distant. Acum el vedea în ea acea fată care era în pole position în ceea ce priveşte calităţile şi felul de a fi a unei fete pe care şi-ar dori să-i fie alături. În acelaşi timp, conversaţiile dintre ei se aflau în acelaşi stadiu, căci el nu-şi permitea luxul de a înainta. Cert e faptul că au reuşit să împartă luna, soarele în apus şi răsărit, ploaia, vântul,etc Cât despre ea, chiar dacă nimic nu poate fi afirmat cu certitudine, totuşi era ancorată undeva în trecutul ei. În acel trecut era cineva pe care nu-l putea părăsi sau încercarea de a o face nu-i reuşea, căci trebuie să vă spun că devotamentul, oricare ar fi forma lui de manifestare e o calitate la care ţine mult şi care o caracterizează nemijlocit. Băiatul (nostru) simţea acest fapt şi de aceea nici nu încerca să forţeze, dar poate că şi evidentă era dorinţa ei de a nu schimba nimic în acea relaţie de amiciţie care se intesificase în ultima perioadă.

Soarta îşi are propriul ei scenariu şi iată că s-a ajuns în ziua unei noi despărţiri a cărei durată nu se cunoaşte nici azi. Dânsa urma să înceapă o nouă etapă din a ei viaţă, studiile, iar el iarăşi a plecat în afară, dar de această dată nu mai avea „acoperirea” studiilor.

El simţea că totul va fi altfel şi că acea abundenţă în conversaţiile dintre ei va scădea imediat ce acea nouă etapă îşi va făcea loc în viaţa lor, dar totuşi undeva în sinea lui spera că nu va fi chiar una semnificativă, dar s-a înşelat. Dânsul totuşi nu a renunţat, căci prea „legat” era de persoana ei. Astfel, când a aflat că urmează să plece şi-a dorit o întâlnire, căci e firesc (zic eu), nefiind cunoscută perioada pentru care urma să plece a vrut să o vadă.

Unui om pentru a fi fericit nu-i trebuie multe, iar acea întâlnire a venit să confirme această ipoteză. Detalii de la acea întâlnire nu am, dar s-a întâmplat ca el să o îmbrăţişeze, însă şi acest fapt a avut loc abia în al XIII-lea ceas. O fi băiatul laş? Nu am un răspuns categoric, dar parcă a fost o scenă desprinsă din filme acea îmbrăţişare, cel puţin pentru el aşa părea. Şi s-a petrecut totul în felul următor: şi-au luat rămas bun în care şi-au găsit loc urări de succese, apoi s-au despărţit. El însă după ce a făcut câţiva paşi s-a oprit şi urmărea cum ea se îndepărtează. Probabil perioada scursă până când nu a văzut-o a fost una destul de eficientă pentru el şi care i-a dat curaj, căci şi-a luat inima şi călcâile în dinţi şi a fugit după ea. Ajuns lângă ea, i-a spus ceva şi a îmbrăţişat-o, după care s-a îndepărtat fără a spune ceva.

Fiecare va interpreta aşa cum doreşte această scenă, dar vreau să precizez că atunci când sinceritatea îţi conduce orice mişcare nu poţi să faci gesturi pe care le-ai face în prezenţa unei persoane faţă de care eşti distant, iar vârsta aici nu are nicio relevanţă, căci şi la 60 ai putea să ai emoţiile unui copil, însă mai rău e când nu le ai.

„-Ce a urmat după?”

După acea zi, au conversat de câteva ori, dar nu mai era acea frecvenţă şi se simţea că există ceva în aer, dar ce plutea nu se ştie.

Viaţa continuă cu fiecare din ei în locurile în care se află.

Ea acomodându-se la noile realităţi.

El cu ea în gând şi aşteptând să apară un soare pentru el pe cer.

Ce-ai face în locul băiatului?

Ce-ai face în locul fetei?

Cu ce se va solda această „amiciţie”?

E loc pentru un sfârşit?

Eşti liber să creionezi continuarea, dar nu uita că viaţa are al său creion!

  🙂 🙂 🙂 Voi aveți răspuns la aceste întrebări?!

Mai multe povești aici: http://kristinagurez.wordpress.com/category/povesti-cu-zmei/