Era trecut de mijlocul lui iulie, era o căldură nemaipomenită, zăpuşeală şi gînduri care duceau la o mare albastră- verziuie cu apă răcoroasă.

Emoţiile erau în creştere… ultimele zile au fost un adevărat chin, totul trebuia să fie perfect pentru că era un moment o dată în viaţă, iar Irina şi Andrei îşi doreau să fie totul ca într- o poveste şi sperau că va fi chiar aşa.

Şi Daria era emoţionată tare cea mai bună prietenă a ei din copilărie se căsătorea. Era frumos!

Era duminică dimineaţă… mult soare, gălăgie, agitaţie, miros de parfum în aer şi de emoţii incomparabile. 

Pe la ora zece, mireasa era deja machiată şi coafată, Daria era împreună cu ea o însoţise peste tot. Plus că, şi ea îşi făcuse nişte bucle mari şi jucăuşe şi cu un machiaj frumos, dar aproape natural… era perfectă, aproape! 🙂

Daria optase pentru o rochie roşie, mulată pe corp, simplă, dar elegantă, puţin mai sus de genunchi. Purta sandale aurii şi cercei şi inel din aur. Stil şi eleganţă!

Irina era cea mai frumoasă mireasă pe care o văzuse Daria, purat o rochie stil prinţesă, cu multă dantelă şi albă, albă ca spuma laptelui.

De cealaltă parte, băieţii erau la fel de emoţionaţi, îmbrăcaţi în costume negre.

Era diferită doar culoarea papionului, Alexandru purta un papion roşu, iar 

Andrei – negru. Andrei şi Irina au optat pentru stilul clasic, alb şi negru.

Urma momentul cînd va veni Andrei să îşi mireasa, dar emoţii avea şi alţii…

Daria se gîndea că îi va fi greu să îl suporte pe Alexandru, iar acesta la rîndul lui se gîndea cum se vor înţelege… era greu.

A venit mirele şi- a luat mireasa. Daria era şocată cum de papionul lui Alexandru e roşu. De fapt, Irina, Andrei… şi totuşi, de ce anume aşa şi de ce el a vrut…

Spre liniştea ei sau nu, el era singur… Deşi, poate dacă era cu cienva era mai bine că în genere, era să fie la distanţă.

În fine ce mai conta…

El se apropie de ea, o salută iî zîmbeşte, ea la fel, prefera să evite vreun conflict.

Acordă- mi te rog, două minute, trebuie să îţi spun ceva după care faci cum vrei.

Ea oftă uşor şi parcă să plece, dar oricum nu avea nimic de pierdut.

Hai, spune repede! două minute!, zise ea cu asprime.

Îm primul rînd îmi cer scuze pentru toate care te- au supărat.

Prima dată chiar cînd ne -am întîlnit întîmplător eram tare vesel şi eram pus pe glume, plus te- am văzut pe tine atît de drăguţă şi atît de mîndră încît am decis să nu te las să treci pur şi simplu. Şi… intenţionat te -am atins, dar nu doream să îţi rup brăţara. Îmi pare rău… 

Numărul tău nu l- am cerut pentru că îmi făcusem mari planuri, dar mă simţeam dator să îţi întorc într- o bună zi brăţară. Nu îmi place să am datorii şi mai ales să nu îmi asum vina.

După care la fel de întîmplător am aflat cine va fi domnişoara de onoare, am cerut fotografii. Erai tu! Aproape imposibil, dar real! La fel de pozitivă şi frumoasă! Apoi am hotărît să te invit în oraş. După cum ţi- ai dat seama nu mi-a dat nimeni numărul, îl aveam, îl păstrasem…

Ideea întîlnirii era să ne vedem să îţi explic tot şi să ne cunoaştem mai bine spre binele prietenilor noştri. Plus că nu văd ce ar încurca… a glumit uşurel iar în stilul de mare cuceritor, deşi nu ca alte dăţi. De data asta era cucerit. 🙂

Ea rămase tăcută vreo două secunde, el avea impresia că e o veşnicie şi că verdictul va fi unul dur sau chiar deloc.

Bine… zise ea pe jumătate de gură. Era frapată, nici nu ştia ce… Era atît de altfel, atît de diferit de acel primul… Era aşa de…

Îşi dădu brusc seamă că se pierdea în gînduri.

Bine, am înţeles. Se acceptă şi e mai bine aşa, ne vom îndeplini funcţiile de azi cu succes, cred şi zîmbi ea îndreptîndu- i papionul de un roşu- sîngeriu.

Şi se porni spre miri, la care el o apucă uşor de mînă şi o întoarse… 

Stai un pic. Ea puţin nervoasă se opreşte.

A mai rămas ceva, zise el.

Scoase din buzunar o brăţară nou- nouţă.

La care ea atît de fericită: brăţara mea!

Era chiar brăţara ei, erau aceleaşi mărgele roşii cu auriu prinse pe un fir de aur, doar firul era nou, cel vechi era distrus. Dar mărgelele, el le strînsese după ce ea a plecat pentru că el neapărat ştia că i- o va întoarce, indiferent cine e şi cînd va fi.

Ea de bucurie îl îmbrăţişă strîns şi în acel moment pe ambii îi cuprinse o căldură interioară, sufletele lor tocmai se găsiseră…

Ea brusc se desprinde, cînd îşi dă seama, scuză -mă zise ea.

El zîmbi uşor şi îi zise… Doar dacă mă mai îmbrăţişezi o dată mai strîs şi zîmbi şmecher.

Ea ar mai fi făcut- o, dar era prea mîndră… însă, de fericire îl apucă de mînă îl trase şi zise:

Hai să mergem că se termină nunta curînd!

Şi da, era cea mai frumoasă nuntă şi pentru ei, pentru că de atunci au fost de nedespărţiţi, dar desigur nunta lor… a fost poveste adevărată, în vara următoare.

Irina şi Andrei le-au fost naşi. 

El se schimbase total, uitase de fete multe, diferite şi uneori singur se gîndea cum era pe vremuri şi poate cît timp pierduse.

Şi pînă, la urmă fericirea nu consta în a obţine totul uşor şi a obţine multe, cu puţine, dar preţioase. Daria era cea mai de preţ pentru el… era ceea ce poate nici nu merita, dar era numai a lui.

P.S. Dacă era sau nu era macho, voi hotărîţi. Oamenii sunt diferiţi, unii mai mîndri, mai încrezuţi, alţii mai modeşţi, dar… „toţi îngenunchează în faţa dragostei”, aşa  zicea o vorbă. 😉

Aştept comentarii şi mai daţi idei, ce aţi vrea să regăsiţi în poveştile viitoare, atunci cînd „doamna muză” va dori să le pună în practică! 😉