Îmi plac. Îmi plac începuturile. Pentru că… diminețile sînt minunate. Pentru că… primăverile sînt splendide. Pentru că… se uită sfîrșitul. Pentru că…

Dar mai ales pentru că începuturile înseamnă emoție. Pentru că raționalul se rătăcește prin blocurile vecine.

Îmi plac acele emoții incomode care macină tot corpul. Acele frisoane și mîini transpirate. Îmi plac acele priviri care vor să se concentreze și se pierd în gol. Îmi plac acele cuvinte pe care le gîndești în capul tău foarte bine și după care spui cea mai mare banalitate posibilă. Îmi plac acele voci tremurînde. Îmi plac pînă și acei fluturi banali care uneori ai impresia că îți vor provoca vomă, dar nu o fac.

Îmi plac acele momente cînd nu știi nimic, dar te deschizi spre totul…

Nu- mi plac momentele cînd cunoști totul  și știi că nu va mai fi nimic. Nu- mi plac. Nu- mi plac despărțirile. 

Nu- mi plac pentru că… cuvintele sînt de prisos. Te blochezi. Cuvintele dispar. Confuzie. Și, gînduri către acel început…

Nu- mi plac despărțirile cu explicații și urări multe și înșirate. Scurt și frumos. Așa cum sînt începuturile… 😉